Pământ, te scurm!...
Şi piatra ți-o sfarm cu târnăcopul.
În truda-mi, cad şi mă târâi; lovit cu piciorul,
Bătut şi scuipat, păgânii mă-njură...
Şi eu înfrunt senin privirea lor, blestemul
Şi orice lovitură.
Pământ, te scurm!...
În orice zi. Şi noaptea, în ploaie şi vânt,
Prin gheata-mi ruptă şi udă, răceala apei în oase o simt.
Mâna mea-i roasă, în ochi e amurg,
Pe frunte, noroiul şi stropi de sudoare
Ca lacrima curg.
Pământ,
Sunt fără odihnă şi lutul adânc
Îl scot din largile şanţuri şi-n cupe-l arunc;
Cleios şi gălbui, pe vârful lopeții,
Pe diguri înalte cu râpe şi spini,
Îl duc vagoneţii.
Cu roaba îl urc pe scânduri în coastă,
Mai sus, în vârf, spre zarea albastră.
Genunchii îmi tremur, plămânii mă dor,
Abia respir şi mă clatin, cu pasul mic,
Încet mă urc şi cobor.
Prin stufuri şi trestii, printre coline,
Tractoarele poartă cu ele dragline:
Nisipul şi melcii şi mâlul îl sapă;
Cu brazde adânci pe valea pustie
Stă şanţul cu apă.
Deasupra mea paseri, cu miile-n cârduri,
Rotesc peste holde şi pleacă în rânduri.
Pe bolta-nnegrită se-nvolbură norii...
Ce trist şi duios răsună văzduhul,
Când zboară cocorii!
Nu-i floare, nici iarbă, un arbore nu-i,
Nici sate cu oameni. Nu-i nimenea, nu-i...
Doar linii, conture, pe micile dealuri
Cu straturi de ceaţă groasă şi albă
Ca nişte valuri.
Nu-i nimenea şi sună în goana lor trenuri,
Trezindu-mi ecouri şi-atâtea refrenuri...
Cum trec, la geamuri, priviri spre noi se îndreaptă;
Sunt mii de oameni acasă, tineri, bătrâni,
Care ne-aşteaptă.
Sunt mii de oameni şi neamul, o ţară!
Cu morţii ei, cu toţii-n noapte se scoală
Şi-n vuit de luptă cu fruntea senină,
Pornesc flăcăii din codri, moşnegii-toiag
Să-şi facă lumină.
Pământ,
În jur e sârmă cu ghimpi şi tăcere,
Semne pe stâlpi, gherete cu sentinele.
Prin aerul rece un strigăt tăios, ascuţit...
Doi oameni, piciorul şi coaste sub roţi de vagoane
Iar şi-au strivit.
Cum bate în pieptu-mi inima tare,
Că tâmpla îmi arde şi capul mă doare
În suflet durerea abia mi-o înfrâng!
Ce viaţă mizeră şi plină de chinuri...
Să rabd? Să blestem? Să plâng?
Pământ,
Te năruie-n prăpăstii şi miile de stânci,
Le sfarmă ca şi mâlul apelor adânci.
Cum stă pe ele urma sângelui din mâini!
Un semn de ură crudă ce l-au avut pigmeii
Cu inimă de câini.
Pământ,
Din cei ce sunt aici, câţi mâine vor muri?
În groapa fără cruce, nimeni nu-i va şti!
Câţi n-o să aibă rugă şi nici lumini ce ard,
N-o să lumineze locul acoperit cu buruieni
Şi fără niciun gard?
Pământ, te scurm...
Şi piatra ţi-o sfarm în stâncă:
O scot de jos, din şanţ, pe schelă şi-n groapă adâncă
În daltă lovesc ciocanele malul;
Mai larg, mai larg şi adânc,
Să fie canalul.
Şi mâine, când nave purta-vor rodul în pântec
Cules din holde cu flori şi un cântec
Suna-va-n amurguri, ecou înserat;
Câţi oameni ştii-vor atuncea că lutul şi piatra
Ieri, eu ţi-am săpat?
Flămând și gol, în frig, bătut de ploi şi vânt,
Te scurm într-una, ziua şi noaptea, pământ
Cu dinţii muşc în ţărână şi dintre ruine,
Privesc departe cerul aprins
Cu mii de lumini!
Doamne,
Cu gândul mâine de-oi trece,
La lut şi la piatră, la apa cea rece,
Pe bolta senină fără de ceaţă
Trimite ţării augur alt soare
Şi-o altă viaţă.
1952, Canalul Dunăre-Marea Neagra
DRAGOSTEA DE PATRIE "Dincolo de zid",
Ed. Elisavaros 1997, București Simion GIURGECA
Dragostea de patrie este cel mai nobil sentiment pe care-l poate simti fiinta omeneascã. Dragostea de patrie, e dragostea de pragul casei în care te-ai născut, de vatra focului si de cuptorul la care te-ai încãlzit în iernile aspre cu zãpada scânteietoare spulberatã de vânturi sau scârtâindã sub pasul zburdalnicei copilării.
E dragostea de curtea, grãdina și umbra pomului sub care te-ai jucat și nisipul uscat de razele aurii ale soarelui în zilele calde ale verii.
E dragostea, de chipul, glasul si grija pãrintilor care te-au crescut; de povestile bunicilor, de prietenii si colegii tãi, de dascãlul care ti-a dat cheile înțelepciunii ca sã poți descifra mai târziu tainele vieții.
E dragostea de obiceiurile, traditia si sãrbãtorile familiei tale, ale satului, orasului si ale Poporului tãu; de întinderea câmpului cu iarbã si flori, cu onduiri si spice bogate, cu adieri de miresme si clipociri de ape argintii ce șerpuiesc fãrâmitând miile de pietre pânã departe unde se întâlnesc în linie cu cerul.
E dragostea de foșnetul pădurii în care ai cules fragi si mure, de orizontul la care rãsare si apune soarele dãtãtor de viatã. E dragostea de caisul si cãpsunile din grãdina pãrintilor tai, de ciresile pârguite si aroma pepenilor galbeni, de strugurii rubinii din toamnele cu tesãturi de păianjen care plutesc în adierea zefirului în dupã amiezile calde ale începutului de brumar.
E dragostea de frumusetile si crestele muntilor, de vãile si luncile râului în care te-ai scãldat în luna lui cuptor, de câmpia mãnoasã, de drumurile si potecile pe care ai umblat urcând la o cabanã. ...De orasele si satele tãrii; de melodia doinelor si pãmântul care-ti dã pâinea ca sã traiesti. In munții noștri...
E dragostea si respectul fatã de truda si lupta strãmosilor tãi care s-au jertfit sã-ti creeze tie a viatã mai bunã. E dragostea si admiratia fatã de poporul tãu care cu sacrificiul fiintei sale si-a apãrat de-a lungul veacurilor si mileniilor hotorele acestui pãmânt minunat.
E dragostea de Mausoleul de la Mãrãsesti, de osemintele detinutilor politici aruncati în gropi comune la Jilava si Aiud, la Gherla si Sighet, în Deltã, la Galati, la Râmnic, la Ciuc, la Canal sau strangulati la Tâncãbesti, arsi în crematoriu, împuscati pe câmpuri, în închisori sau morti în prigoanã. E dragostea fatã de suferintele României în lupta Neamului nostru pentru libertate.
E dragostea de criptele si crucile din cimitire, de troitele împânzite în fata bisericilor, la mânastiri ori pe la rãscruci de drumuri, ca sã ne aminteascã nouã de ocrotirea lui Dumnezeu si eroismul poporului în luptele cu dusmanii. E amintirea plinã de piosenie, dar si mândria cã te tragi din acesti eroi care ti-au lãsat aceastã glie pentru veghere si încrederea cã vei transmite pentru vesnicie urmasilor tãi tezaurul sufletesc pe care îl are Neamul tãu românesc.
E dragostea de limba mamei care te-a nãscut, de munca si bucuria oamenilor, de tot ce vezi si auzi în jurul tãu, de cinstea, corectitudinea si caracterul compatriotilor tãi. E dragostea fatã de legile tãrii, fatã'n fatã cu realitatea datoriei împlinite, de rodul pãmântului... E zâmbetul tãu, bucuria ta, faptele tale, dãruirea, umanismul si lupta poporului tãu descrisã în legende.
E dragostea de pace, de liniștea și prosperitatea patriei tale tot mai bogatã prin hãrnicia ta. E spiritul revolutionor care te face sã faci lucrurile mai bune, sã le doresti mai frumoase, sã te bucuri de ele, de o viatã liberã... prin binecuvântarea lui Dumnezeu. E sufletul, e cel mai gingas sentiment pe care-l poate trãi cetãteanul unei tãri care vrea sã trãiascã în dragostea nemuritoare a Mântuitorului Isus Hristos.
Dragostea de patrie este viata, fericirea pe care o simti trãind în credință crestinã, muncind si fãcând bine semenilor tãi.
E sãnãtatea ta, orizonturile acestui pământ, cerul curat cu miros de fân si parfum de flori, seninul noptilor cu stele, sclipirile stropilor de rouã de pe iarba înverzitã în diminetile de primãvarã când razele soarelui vin sã le rãpeascã în sus cçtre vãzduh. E bunãtatea din inima ta, dãruirea vietii tale celui ce suferã chinul de neputintã, când este rãpus de o boalã.
Dragostea de patrie înseamnã sã te sacrifici, sã dai TOTUL pentru tarã, înfãptuindu-i idealurile, trãind în adevãr si dreptate. Cine simte acest sentiment acum în vremuri de luptă pentru viitorul tãrii, nu poate sta nepăsător.
El se înfrãteste de la mic la mare, de la tânãr la bãtrân, pornind pe drumul dragostei de patrie, conștient cã fãrã învierea ei, prin munca si unirea noastrã, nu putem iesi din haosul pe care comunismul a reusit sã ni-l impună timp de jumătate de secol, otrăvindu-ne sufletul până la degenerarea și descompunerea lui.
ÎN TARA MEA
1981-1996
E totul trist în tara mea si soarele-i opac.
Pe deal si în câmpii 'n grãdini azi păsările tac.
Din flori albinele în zbor nectarul nu-l mai iau
Si struguri galbeni, tãmâiosi, azi gustul nu-l mai dau.
E totul trist în tara mea si grânele nu cresc,
Cu spice aurii în vãi de mult nu onduiesc,
Iar în păduri izvoare plang cu lacrimi mari si reci
Ca tot mai rar vin ciutele din tufe pe poteci.
Livezile sunt fãrã pomi, iarba e uscatã,
Cirezi de vaci, turme de oi nu se mai aratã.
Pe câmpii sunt spini si curge'n râu, neagrã si murdarã,
Gunoaiele si spurcãciuni, apa, când le carã.
In sate si'n oras de frig, noi iarna tremurãm,
Copiilor nu mai gasim ce hranã sã le dãm,
De foame mor bãtrâni, bolnavi si bolile se tin
De bietul om ca scaiul copt si tot mai multe vin.
La drumul mare'n cotituri hotii stau la pândã,
Din case furã, crime fac, fãrã de osândã !...
Si'n Stat, alesii din popor trag sforile tãcut.
Corupti, au bani, sunt fericiti pe noi cã ne-au vândut.
E totul trist în tara mea, ciocoii sunt misei
Dreptate nu-i si slab cum esti nu poti lupta cu ei.
De urã plini, ne dusmãnesc. Strãinii vin puhoi.
Vai bietul Neam!... Când va scãpa de chin si de nevoi ?
E totul trist în tara mea, plinã de morminte.
Sub brazdeie de plug stau mii de oseminte
Si nici o cruce cu flori nu-i, locul sã-ti arate,
Unde au fost atâtia ani trupuri îngropate.
In fabrici, uzine, munca nicicum nu sporeste,
La orice colturi de stradã sãracul cerseste.
Casele-s toate murdare, ziduri negre-s de fum
Si-atâtea noroaie si gropi... însirate pe drum.
Pe stradã'n piete au loc discursuri celebre,
Slogane si laude, minciuni rãmase funebre.
Cu planuri supuse la vot, strategic umflate,
Slugarnicii merg la congres cu roade bogate.
Nu-i cântec nici bucurie, tara e sãracã
Frica si grija îi fac pe oameni sã tacã.
Ei vãd si stiu totul, nu cred, dar simt cu rãbdare
Siguri cã mâine veni-va și Ziua cea mare.
E totul trist în tara mea de jale si de dor
Oricât am fi de'nfrânti avem sperante'n viitor
Cu mii de martiri si eroi când "bubuie tunul"
Pleca-vom... sã nu lipseascã atuncia niciunul!
E totul trist în tara mea de jertfe e plinã
Cad lacrimi ca roua pe flori lucind de luminã.
De-acum e ceasul din urmã si sunã sã porniti
Luptând pe viatã și moarte! Români, uniți, veniti!
Simion GIURGECA
